Casa memorială

Casa familiei Eminovici

În glumă, dar nu departe de adevăr, Eminescu spunea despre moșia părinților săi că „era lungă de-ţi trebuia ceasuri s-o înconjori şi îngustă de o puteai sări cu piciorul”. Așa cum arată anexa la o hotărnicie din 1851, păstrată la Arhivele Statului Iași, harta moșiei confirmă aprecierile lui Eminescu. „Dosarul cumpărării Ipoteștilor din 1847 cu toate peripețiile ei se pare că s-a pierdut”, scrie Gh. Ungureanu (Eminescu în documente de familie,  București, 1977, p. 148). Liniile „de hotare a acelor locuri” însă se cunosc, căci „alegerea, despărțirea și stâlpirea” moșiei Ipotești, întru confirmarea hotarelor ei, s-a făcut de mai multe ori.

În 1847, când Ipoteștii au intrat în proprietatea lui Gh. Eminovici, comisiunea delegată de Judecătoria Botoșani pentru stabilirea limitelor moșiei consemna în Jurnal, pe 3 octombrie: „Iară hotarele de cătră megieși, și anumi, atît  în capitele Ipoteștilor, din care unul lovește în coasta Hrișcanilor, după  cum mai sus s-au arătat, iară altul în coasta Teișoarei, cît și în coastele  Ipoteștilor, din care una lovește în coasta Cătămărești și a Rușilor, iară alta, cea opusă în coasta părții din Ipotești, a casăi răposatului hatman Manu, cercetîndu-să cu de-amănuntul, s-au găsît despărțite și statornicite cu movile și cu pietre hotară” (Ungureanu, p. 142-146). Aceleași movile delimitau moșia în 1813 și erau consemnate și în procesul-verbal din 1865, prin care se alegeau locurile „locuitorești de acele a proprietăței”, așa cum o cerea Reforma agrară – document păstrat în Fondul Documentar Ipotești. Pe moșie se afla o casă pe care Gheorghe Eminovici o demolează, iar pe temelia veche construiește o casă nouă. Un raport al poliției orașului Botoșani către Isprăvnicia Botoșani arată că Gh. Eminovici avea, în 1853, domiciliul la Ipotești, deci terminase și construcția casei.

În 1878, căminarul este nevoit să vândă partea sa de moșie lui Cristea Marinovici.  Odată cu cumpărarea moșiei, „acareturile aflătoare pe ea” trec în proprietatea lui Cristea Marinovici. Descrierea detaliată a acestora se găsește în actul de adjudecare a moșiei, datat 1890: „Pe moșie se află o curte pentru locuință compusă din 9 odăi, păreții parte din vălătuci, parte de cărămidă, acoperită cu șindrilă, pe jos fiind podite, aflîndu-se în stare proastă, în ogradă o cuhne cu două odăi, păreții de cărămidă acoperită cu șindrilă (…), împrejurul curții sînt 5 case pentru servitori , acoperite cu stuh, avînd fiecare casă cîte 10 prăjini de pământ (…), pe locul numit Sicna se află o pereche de coșeri noi de nuieli, în lungime aproximativ de 12½ stînjini, sub un acoperământ de stuh, cu standolă prin mijloc, tot acolo se află o altă pereche de coșeri vechi, tot de nuieli, sub acoperământ de stuh, cu standolă pe mijlooc, având o lungime de 8 stânjini, la coșeri se află locuință acoperită cu stuh și doi bordei pentru servitori” (Ungureanu, p. 409).

Cristea Marinovici locuia la Botoșani, iar căminarul se mutase în atenansă, astfel încât casa, construită de Eminovici între 1847-1853, a fost nelocuită începând cu 1878. Cristea Marinovici i-a lăsat moșia nepotului său Gheorghe Isăcescu. De la Gheorghe Isăcescu, moșia trece în proprietatea fiicei sale, Maria Isăcescu, căsătorită cu doctorul Constantin V. Papadopol.  Nici noii proprietari nu au locuit în casă, iar în 1924 casa ajunsese o ruină. Soții Papadopol donează casa (mai exact ce rămăsese din ea) statului român: : „Subsemnata Maria dr. Papadopol, proprietara moșiei Ipotești, declar prin aceasta că consimt de bună voie a dona casa mea din Ipotești, sau mai bine zis, locul unde s’a aflat această casă, cu condițiunea expresă să se ridice pe acest loc o clădire identică cu materialul ce se află azi pe aceste ruine, și care clădire nu va putea avea altă destinație decât de a fi muzeu național cu titlul Mihai Eminescu (donat de Maria Papadopol, născută Isăcescu) care va putea avea și o sală de lectură, nici într’un caz nu va putea servi ca local de școală.”

„Buruieni de tot soiul pe întinsul întregii grădini, odată atât de îngrijite. Biserica plecată pe o coastă stă gata să se răstoarne la prima povară mai grea, de zăpadă sau la primul vânt mai puternic. Iar casa? Ce să mai spun? Mă tem că în clipa când scriu aceste șire, s’a surpat cu desăvârșire. Dacă s-ar îngriji cineva de ea, acuma, cât mai degrabă, s’ar putea salva de distrugere un obiect de mare valoare”, scria, în 1924, Vasile Gherasim, care vizitase Ipoteștii. Din casa familiei Eminovici nu rămăseseră decât ruinele.

În ședința din 24 martie 1929 a Consiliul Judeţului Botoşani, preotul protoereu Al. Simionescu propune „să se înceapă imediat lucrul pentru restaurarea vechei biserici din Ipoteşti, sau pentru ridicarea alteia noi”.  Consilierul Nemţeanu, chiar în şedinţă, subscrie zece mii de lei pentru biserica din Ipoteşti.

Din casa ridicată de Gheorghe Eminovici nu mai rămăseseră decât ruinile. Drept urmare, casa căminarului Eminovici este reconstruită în 1934 pe acelaşi loc. În 1940 este inaugurat la Ipoteşti primul muzeu memorial.

„Într’o grandioasă manifestare naţională-religioasă, s'a sărbătorit Duminică 22 Sept. a. c. sfinţirea monumentalei biserci şi a Muzeului, înălțate în Ipotești – sat  natal al marelui poet M. Eminescu.” „În noua biserică, zidită (...) de către maestrul Nicolardi, cu catapeteasma admirabil sculptată de maestrul danez Peer Merloë, desăvârșit pictată de maestrul P. Troteanu, de la Academia de Arte frumoase din Iași, I.P.S.S. Irineu Mihăicescu, a oficiat serviciul religios.” Iar „în noua biserică, zidită (...) de către maestrul Nicolardi, cu catapeteasma admirabil sculptată de maestrul danez Peer Merloë, desăvârșit pictată de maestrul P. Troteanu, de la Academia de Arte frumoase din Iași, I.P.S.S. Irineu Mihăicescu, a oficiat serviciul religios.”

„Ca obiectiv de primă urgență se află refacerea casei profilată pe aspectul pur memorialistic, urmărind, pe cît posibil, autenticul în toată structura ei. Astfel, cu prilejul sondajelor efectuate în vara acestui an, s-au descoperit vechile temelii ale casei care constituie încă un jalonprețios pentru așezarea și compartimentarea acesteia. La reconstituirea casei servește și fotografia inedită a ei văzută din partea de nord, care dă arhitectului proiectant indicații asupra aspectului pînă acum doar bănuit al construcției privită din acest unghi”, scria, în 1976, L. Olaru-Nenati. Astfel, întrucât nu respecta structura originalului, casa-muzeu este dărâmată și se construiește, pe vechea fundație, o altă casă după fotografiile casei originale.

În 1979 este inaugurat aici un nou muzeu „Mihai Eminescu”. Proiectul  a fost realizat de un colectiv de la Institutul „Ion Mincu” din București, coordonat de  arhitecții Cornel Dumitrescu și Virgil Polizu.